Iubesc...da,iubesc ca o nebuna,orbeste si fara rationament...iubesc si ma tot agatz de aceasta iubire care ma urmareste de mult si nu-mi da pace,din cauza caruia nu mai pot dormi noptile...ma ravaseste ingrozitor,ma arde,ma topeste...nu-mi gasesc cuvinte,au pierit toate ideile,visele mele se destrama in fata acestui grandios si ucigator sentiment.Incerc sa uit,sa ma concentrez asupra altor lucruri,dar imaginea lui imi revine ca o fantoma,ca o umbra ce nu dispare nici pe intuneric si sunt disperata.Ma simt ca intr-o camera mica si goala,fara geamuri si fara aer,de unde nu pot sa evadez.Ma lupt cu durerea si mereu cad...ma tot gandesc unde am gresit,unde s-a produs eroarea,reiau si reiau trecutul si spre exasperarea mea,nu gasesc raspunsuri...am atatea intrebari,nelamuriri si totusi tac...am atatea de spus,de marturisit,ma inec in cuvinte,dar tac...imi inabus sentimentele si emotiile,care stau sa explodeze;imi spun k nu e real,e doar un cosmar din care nu pot si nu vreau sa ma trezesc...da...nu vreau sa ma trezesc..prefer sa ma las in voia intamplarilor,desi imi doresc cu disperare sa scap...iubirea aceasta ma inlantuie si simt cum zalele grele imi incetinesc respiratia,ratiunea si simturile...sunt momente cand cred k s-a terminat si k ma trezesc la realitate...e doar o iluzie,pentru ca totul revine in mintea si gandul meu...rana se redeschide si incepe iar sa sangereze...dar nu e nimeni sa poata opri acest lucru.Frustrarile din trecut si framantarile de acum ma epuizeaza de orice energie...vad cum zilele trec pe langa mine,dar eu nu mai exist...traiesc in trecut,amintirile ma sufoca,sufletul meu este intr-un continuu zbuium.Nu mai stiu cum arata cerul si cum straluceste soarele pentru ca nu mai vad...nu mai pot vedea decat o imagine mistuitoare a dragostei mele neimpartasite...ma indepartez usor de tot ceea ce am cunoscut candva si in agonia mea revad secvente din viata mea pe care le uitasem si care pentru un moment imi reinvie speranta...dar ea se spulbera rapid lasandu-mi doar un gust si mai amar ca cel dinainte,parca reamintindu-mi cat de slaba sunt in furtuna ce se desfasoara in voie,din sufletul meu...ma intreb daca va fi vreodata altfel,daca se va schimba ceva,daca voi reusi candva sa-i spun tot,sa ma descarc,sa ma regasesc...nu mai am speranta,calvarul meu dureaza de ani...realizez ca ma amagesc cu iluzii,ca nu merita,ma consum degeaba...si pentru ce?pentru cine?nu apuc sa termin pentru ca imi reapare chinuitoarea si cruda lui imagine si focul mistuitor din mine se reaprinde...iubesc...da,iubesc ca o nebuna,orbeste si fara rationament,iubesc cu tot ce sunt si cu tot ce am,iubesc un ideal,ceva imposibil,irealizabil.Dar nu va stii niciodata,pentru ca am sa tac mereu...  

*nu imi apartine dar imi place super mult ! *